Tabu-ul cedării teritoriilor după al Doilea Război Mondial
De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cedarea teritoriilor ca rezultat al conflictelor armate a devenit un subiect tabu. Conform analizei, acest principiu a fost consacrat prin înființarea Organizației Națiunilor Unite, care a promovat ideea că modificările de graniță prin război nu mai sunt acceptabile.
Concesiile teritoriale în istorie
Până la începutul secolului XX, cedările teritoriale erau considerate o practică obișnuită după războaie, fiind justificate prin diverse narațiuni istorice și politice. Un exemplu notabil este Tratatul de la Guadeloupe-Hidalgo, care a forțat Mexicul să cedeze 55% din teritoriul său în urma războiului mexican-american.
Academicienii de la Yale, Oona Hathaway și Scott Shapiro, subliniază că, înainte de 1945, schimbarea frontierelor era un mijloc legal recunoscut pentru rezolvarea disputelor între state, cu peste 150 de cuceriri teritoriale înregistrate la nivel mondial în secolul anterior.
Contextul actual și perspectivele rusești
În prezent, discuțiile despre cedarea teritoriilor în contextul invaziei Rusiei în Ucraina pun în evidență o revenire la idei pe care comunitatea internațională le consideră depășite. Sugestiile venite din partea unor lideri, inclusiv fostul președinte american Donald Trump, care afirmă că Ucraina ar putea să-și cedeze teritorii ca parte a unui acord de pace, sunt în contradicție cu tabu-ul stabilit în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, se conturează o tensiune între normele internaționale moderne și viziunea Rusiei de a normaliza cedarea teritoriilor, ceea ce ar putea avea implicații semnificative pentru ordinea mondială actuală.
Tabuurile cedării teritoriale după al Doilea Război Mondial
De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cedarea teritoriilor după conflicte armate a devenit un subiect tabu, principiu întărit prin Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al ONU, care interzice achiziționarea de teritorii prin război. Acest principiu a fost susținut de comunitatea internațională, care a respins în mod constant mișcările de suveranitate asupra teritoriilor ocupate, cum ar fi cele din Cisiordania și Gaza.
Exemple de cuceriri acceptate și contestate
Singurele cazuri de cuceriri teritoriale acceptate pe scară largă după 1945 au fost în principal cele ale unor state nou independente care au preluat teritorii de la puterile coloniale. De exemplu, India a preluat Goa de la Portugalia. Alte cazuri, precum anexarea Saharei Occidentale de către Maroc sau confiscarea Timorului de Est de către Indonezia, au fost în general contestate de comunitatea internațională.
Contextul invaziei Rusiei în Ucraina
Înainte de invazia Rusiei în Ucraina, cea mai flagrantă încercare de cucerire a fost invazia Kuweitului de către Saddam Hussein, care a fost respinsă de o forță sancționată de ONU. Rusia, pe de altă parte, nu a avut dispute teritoriale nerezolvate cu Ucraina înainte de anexarea Crimeei în 2014, iar majoritatea membrilor ONU au respins această anexare.
Indignarea globală și standardele duble
Deși reacția globală inițială față de invazia Rusiei a fost una de indignare, aceasta s-a atenuat în timp. Criticile privind aplicarea unui standard dublu, mai ales în contextul invaziei Irakului din 2003, au slăbit încrederea în opoziția față de cucerirea teritorială. Politologul Tanisha Fazal avertizează că normele împotriva cuceririi teritoriale pot suferi o „moarte cu o mie de tăieturi”, iar acceptarea de către comunitatea internațională a păstrării unor teritorii de către Rusia ar putea submina grav aceste principii.
Rusia și dorința de a normaliza cedarea teritoriilor
De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cedarea teritoriilor după conflicte armate a fost considerată un tabu. Recent, Rusia încearcă să schimbe această percepție, propunând o soluție provizorie în care ar păstra controlul asupra teritoriilor ocupate, fără ca Ucraina să le cedeze oficial. Această abordare a fost descrisă de unii ca o formă de recunoaștere de facto a anexării rusești, ceea ce este o interpretare greșită, deoarece recunoașterea de facto implică acceptarea unei noi realități.
În cadrul conflictului actual, rezultatul războiului nu va fi definit doar de aspectele teritoriale. Rusia a impus o ocupație brutală, cu acuzații grave de încălcări ale drepturilor omului, inclusiv tortură, dispariții și transferuri forțate de populație. Identitatea culturală ucraineană este, de asemenea, amenințată sub acest regim represiv.
Ucraina a arătat o disponibilitate de a accepta un armistițiu provizoriu pentru a opri vărsarea de sânge, subliniind însă că integritatea sa teritorială trebuie să fie susținută. Este esențial ca Rusia să înțeleagă că invazia sa rămâne ilegală și inacceptabilă, ceea ce ar necesita menținerea sancțiunilor economice și responsabilizarea pentru crimele de război.
În plus, este important ca Ucraina să beneficieze de mijloacele necesare pentru a se apăra împotriva unor eventuale atacuri viitoare. Orice măsură care ar normaliza agresiunea teritorială nu ar trebui să fie tolerată, iar cei care susțin astfel de inițiative nu merită recunoaștere sau recompense.